O poveste scurtă care deschide „ferestre” spre multe alte poveşti care aşteaptă să fie spuse, scrise sau citite.

 

„Graţie domnului Ibrahim, în carapacea oamenilor mari se ivise o fisură, nu mă mai izbeam orbeşte de zidul acela implacabil, uniform, o mână părea că mi se întinde prin spărtură(…)

— Ştii, domnule Ibrahim, când zic că zâmbetul e o chestie pentru ăia cu dare de mână, vreau să zic că-i pentru oamenii fericiţi.

— De aici se trage greşeala. Află că de fapt zâmbetul e cel care-l face pe om fericit. (…)

— Nu-i nimic. Iubirea ta pentru ea îţi aparţine, zicea domnul Ibrahim. Myriam poate s-o refuze, dar nu şi să ţi-o ia. Nu se bucură de ea, atâta tot. Ceea ce dai, Momo, îţi aparţine pe vecie. Ceea ce păstrezi e pierdut pentru totdeauna. (…)

Descopeream graţie domnului Ibrahim că evreii şi musulmanii, ba chiar şi creştinii, aveau în comun o mulţime de oameni de seamă înainte de-a   fi apucat să se încaiere între ei ca orbeţii. Nu că era treaba mea, dar îmi făcea bine s-o stiu. (…)

Autostrada spune: circulaţi, aici nu-i nimic de văzut. Autostrada a fost făcută pentru imbecilii care nu vor decât să se deplaseze cât mai iute cu putinţă de la punct la altul. Noi călătorim, nu facem geometrie. Vezi de găseşte un drumuleţ drăguţ care să ne arate tot ce e de văzut(…)

— Opreşte maşina, Momo. Simţi? Miroase a fericire. E Grecia, băiatule. Oamenii sunt nemişcaţi ca statuile, au chiar timp să se uite la noi cum trecem, ăştia-s oameni care respiră, Momo(…)”